Piatra de temelie a Mănăstirii Dobrovăţ a fost pusă în ziua de 27 aprilie a anului 1503, lucrările de construcţie fiind finalizate un an mai târziu. Mănăstirea reprezintă ultima ctitorie a domnitorului Ștefan cel Mare. În pisania în slavonă așezată în dreapta ușii de intrare stă scris: „Bine cinstitorul Domn Io Ştefan Voievod cu mila Lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înălţat acest hram cu numele «Pogorârea Sfântului Duh» , care a început a se zidi la anul 7011 (1503) a domniei lui, anul patruzeci și șapte și o lună din al optulea curgător, luna…”.
Pisania nu este încheiată, Ştefan cel Mare stingându-se din viață la 2 iulie 1504, nu a reușit să vadă mănăstirea finalizată, o parte a lucrărilor fiind executate în timpul domniei lui Bogdan al III-lea, în timp ce pictura a fost realizată între anii 1527-1531, sub domnia lui Petru Rareș. Atât la exterior, cât și la interior pictura a fost realizată în stil bizantin.
Mănăstirea Dobrovăţ este amplasată în satul Dobrovăț-Ruși, la circa 25 de kilometri sud-est de municipiul Iași și la 35 de kilometri nord de Vaslui. Pe locul în care astăzi se înalță acest locaș de cult, documentele consemnează existența unui schit cu hramul „Schimbarea la Față”.
În anul 1651, domnul Moldovei Vasile Lupu, cu acordul mitropolitului Varlaam, a închinat Mănăstirea Dobrovăț către Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos. Lăcașul de cult a cunoscut și perioade dificile, astfel, în anul 1653, a fost prădată de tătari, iar câteva zeci de ani mai târziu, în anul 1739, după luptele dintre ruși, turci și tătari, rușii au prădat mănăstirea. Ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare avea să sufere prejudicii materiale și în urma mișcării Eteriei din anii 1821-1822. În urma Legii Secularizării Averilor Mănăstirești, din anul 1864, lăcașul de cult a fost complet sărăcit, între anii 1865-1900 fiind folosit pe post de penitenciar, urmând apoi ca pentru trei ani aici să funcționeze un orfelinat pentru fete. Prin decretul regal dat de regele Carol I la 14 mai 1913, mănăstirea era reînființată, dar pentru că aici funcționa o școală de agricultură, acest lucru nu a fost posibil decât anul 1930, când Ministerul Agriculturii a cedat monahilor ansamblul monahal și cele 44 de hectare de teren ce aparțineau mănăstirii. Prin urmare între anii 1930-1948 o obște de călugări a viețuit aici. Această stare de fapt nu avea însă să dureze prea mult, urmând ca până în anul 1970 mănăstirea să servească drept școală, iar apoi pentru un interval de 20 de ani să fie biserică de mir. Abia în anul 1990 își redobândește destinația inițială, fiind pentru un an așezământ monahal de maici, iar apoi obște de călugări.
Ansamblul monahal Dobrovăț este compus din mai multe elemente, după cum urmează: biserica ctitorită de Ștefan cel Mare; o bisericuță de mici dimensiuni construită pe ruinele unui paraclis din vreme lui Petru Movilă; turnul clopotniță ce datează din anul 1743; zidul de incintă și clădirile în care sunt adăpostite chiliile monahilor. Mănăstirea a dispus de o serie de obiecte de patrimoniu deosebit de prețioase, precum documente, manuscrise și cărți, însă cea mai mare partea a acestora au fost trimise în anul 1860 la Muntele Athos. Până în zilele noastre s-au mai păstrat doar un Epitrahil donat de către Ștefan cel Mare și un Epitaf ce datează din aceeași perioadă, acestea aflându-se în prezent la Muzeul de Istorie al României din București. Dintre odoarele cele mai vechi ale mănăstirii se mai păstrează și un potir de argint, aflat în prezent la Mănăstirea Golia.
Lasă un răspuns