Primul Război Mondial a izbucnit după șase săptămâni de la asasinarea, la 28 iunie 1914, a arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitor la tronul Austro-Ungariei, și a soției sale, principesa Sofia de Hohenberg. Cuplul princiar se afla într-o vizită oficială la Sarajevo, capitala Bosniei, când Gavrilo Princip, un tânăr student bosniac, membru al organizației „Mâna Neagră” i-a împușcat pe cei doi. Deși împăratul Franz Joseph nu a fost foarte afectat de moartea nepotului său și, cu atât mai puțin, de cea a principesei Sofia, soția morganatică a arhiducelui, a considerat că această jignire adusă Dublei Monarhii nu putea rămâne nepedepsită.
Înainte de a acționa, Franz Joseph s-a consultat cu kaiserul Wilhelm al II-lea, cunoscut fiind faptul că între Germania și Austro-Ungaria exista un tratat de alianță defensivă încheiat în 1879, la care în anul 1882 s-a alăturat și Italia, formându-se astfel Tripla Alianță. Pe 5 iulie, Wilhelm al II-lea a promis Austro-Ungariei „sprijin deplin”. Conform ambasadorului Szögyényi, împăratul Germaniei a declarat: „Dacă se va ajunge la un război între Austro-Ungaria și Rusia, trebuie să aveam încredere că Germania ni se va alătura cu loialitatea obișnuită aliaților”.
Imediat după ce Princip a tras, a fost demarată o anchetă judiciară, iar la câteva ore după asasinat, studentul bosniac, afectat din cauza ceanurii ingerate și plin de vânătăi și zgârieturi provocate de mulțimea care fusese gata să-l linșeze pe stradă, se afla în fața judecătorului austriac, Leo Pfeffer în Sarajevo. Tânărul asasin era descris de către Pfeffer ca fiind: „mic de statură, sfrijit, livid și avea trăsături ascuțite. Este greu să ne închipuim că un individ cu o înfățișare atât de fragilă ar fi putut comite o crimă atât de gravă”.
Deși chestiunea era cât se poate de complicată, autoritățile sârbe nu au condus niciodată o anchetă proporțională cu gravitatea crimei și cu criza care a rezultat. Drept consecință, la 23 iulie la ora 6 după-amiază, Austro-Ungaria a adresat un ultimatum Serbiei. Notificarea și ultimatumul au fost întocmite de către baronul Musulin von Gomirje, consilier începând cu anul 1910 în cadrul Departamentelor pentru Politica Bisericii și pentru Asia de Est, acesta nu fusese ales datorită poziției sale politice, ci deoarece avea un stil literar deosebit. Guvernului sârb i s-a acordat un termen de 48 de ore ca să ofere un răspuns. În cazul în care nu era acceptat în totalitate de către sârbi, ultimatumul expira sâmbătă, pe 25 iulie 1914.
Acest document a fost redactat pornindu-se de la premisa că Serbia nu-l va accepta și conținea 10 puncte, primele trei făceau referire la suprimarea organelor iredentiste. Punctele 4, 6 și 8 se refereau la nevoia de a lua măsuri împotriva persoanelor implicate în crimele de la Sarajevo. Punctul 7 cerea arestarea maiorului Moija Tankosić, agent al „Mâinii Negre” și a lui Milan Ciganović, funcționar al statului sârb inculpat de dovezile descoperite în urma asasinatului. Punctul 9 cerea ca Belgradul să ofere explicații Vienei referitoare la „declarațiile nejustificate pe care unii oficiali sârbi de rang înalt le făcuseră atât în Serbia, cât și în străinătate, care, în ciuda poziției lor oficiale, nu ezitaseră, de la asasinatele din 28 iunie încoace, să își exprime ostilitatea față de monarhia austro-ungară în interviurile acordate”.
Punctul 10 prevedea o notificare oficială prin care Serbia să specifice ce măsuri vor fi luate pentru a da curs celorlalte 9 puncte. Punctul 5 cerea ca guvernul de la Belgrad „să accepte pe teritoriul Serbiei colaborarea dintre organele guvernului imperial și regal [al Austro-Ungariei] pentru suprimarea mișcării subversive îndreptată împotriva integrității teritoriale ale monarhiei”. Drept răspuns, Serbia a acceptat 9 dintre cele 10 puncte, punctul 6 fiind respins radical pe motiv că era contrar constituției sârbe. Drept urmare, în ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, declanșându-se astfel Marele Război.
Lasă un răspuns